CORPUS CONFECTUS_EXHIBITION_2022

About

CORPUS CONFECTUS

un eveniment conex al expoziției  până IN PANZELE ALBE,

Galeria Galateca, București,  04 octombrie

Ana Maria CRIȘAN & invitați în dialog: Adina GRAPĂ, Octavian NECULAI; Alexandru CRIȘAN

[RO]

O instalație coplanară de arhitectură, o poetică spațială a scării umane, rezultată din asocierea corpului textil și corpului virtual al casei reprezentat virtual de golurile de trecere, uși și ferestre. Instalația materializează în planul de proiecție al pereților galeriei Galateca,în acelși plan și timp, golurile spațiilor domestice vernaculare de la inceputul secolului XX, golurile spațiilor rupestre de sec XV-XVII, alaturi de deschiderile filomuro specifice limbajului contemporan. Rezultă un plan virtual dinamic, actionat de imaginție, în interpretarea studenților arhitecți, ca o re-experimentare a scării umane, plecând dela corpul textil. (o re-experimentare a scării golurilor studiate in situ în cadrul workshopurilor Elemente, și d_ÎN PIATRA) Corpul confectus sau corpul confecționat, corpul purtat este ultim proiecția volumetrica a omului, cu fluiditatea sau rigiditatea sa, cu silueta timpurilor din care vine, cu propria capacitate de traversare a planurilor.

CORPUS CONFECTUS sau corpul purtat, este un finisaj tematic… al expoziției până IN PANZELE ALBE, o oportunitate să discutăm despre corpul pe care ni-l creeem, din vise, iluzii, proiecții, în forme dinamice sau statice în spațiul Galeriei Galateca. Trei invitați in dialog, au adus ipostaze complementare ale acestui corp… fie el corpul care își schimbă scara și volumul din spectacolele lui Octavian Neculai, fie siluetele distorsionate de vis și supraexpunere în fotografiile Alexandru Crișan, sau cel materializat, ascuns în geometriile fizice ale textilelor vechi de designerul vestimentar Adina Grapă. Arhitectura, scenografia și designul, au ținut pentru o seara un dialog vizual cu timpul… nici unul din ei al unui timp anume, migrând peste realitatea unei perioade. Corpus Confectus a plecat de la realitatea vechilor costume tradiționale, un port cu integritatea sa, aflat în declinul locului, timpului, și în fața pierderii semnificațiilor, sensului întregului de câteva decenii. El este exponentul unor relități textil care dublau corpul anatomic, care înzestrau membrele, trunchiul cu atribuții ritualice. O instalație alcătuită din siluetele golurilor de uși și ferestre din arhitectura vernaculară la scara reală, 1/1 a fost suportul unei aplicații, aducând în discuție realitatea corpurilor diferite pe care le avem și a jocului permeabilitătilor acre alterează percepția fizică. Dialogul pe tema corpului purtat a provocat invitații să-și prezinte și re-prezinte propriile închipuiri, în varianta contemporană. Prezentul și non locul ne permit sa vedem corpuri imposibile, sau alte realități ale lor.

În scenografia lui Octavian Neculai cămășoaiele din zona Banatului îi îmbracă pe actorii pe Marius Manole si Rodica Lazăr, imortalizați de Livia Visanescu. Cămășile de pe la începutul secolului ajung pe scena de la Bulandra, paradoxal într-un spectacol care nu vede lumina zilei, și ajung să respire, la fel de ascunse ca in ultimele decenii într-un  pod, de data aceasta pe scena… la fel de nevăzute, albe, ca o rara avis, sau ca vârsta copilăriei pe care o îmbracă în Pasărea Albastră. Tot în lumea spectacolului, în viziunea fotografică a lui Alexandru Crișan, corpul textil atât de sugestiv, prezent, dorit…ajunge sa fie diluat… pe scena de la Opera Naționala, în Sacre du Printemps, într-un dans al corpurilor care încetează sa aibă corporalitate anatomica sau prezență textilă. și ajung să fie doar corpuri dinamice în disoluție. Din realitatea Chinei contemporane, același corp textil, rămâne doar o umbra policromî, in tripticul emblematic roțu, negru si alb. Ultim, re-create de Adina Grapă, vedem cum paturile vechi sau macaturile, călătoresc din inima României la Paris si înapoi, luând forma MaraMukiMono. Desii originar gândite într-o geometrie a unei unice foi cu traseele specifice, păturilor li se schimbă planeitatea, în corpuri volumetrice care îmbracă omul în paternuri florale, vegetale sau geometrice. Corpul purtat vorbește în acestă suită despre o fantezie a artiștilor, accea de a-i da corpului uman, altă scară, de a nu se juca doar cu decorurile, fundalurile, ci de altera o certitudine, intimă, personală, oglindind metamorfozele fascinante în spirit sau apariție.

Extrase vizuale din:

Octavian NECULAI, scenografie și costume pentru Pasarea Albastră, fotografii de Livia Vișănescu ;

Alexandru CRISAN, selectie lucrări de fotografie: Sacre du Printemps, în scena la Opera Romana, The Disappearence of Ms. D, Abduction;

Adina GRAPĂ, design vestimentar, extrase din colecția MaraMukiMono.

[EN]

A coplanar architectural installation, a spatial poetics of the human scale, resulting from the association of the textile body and the virtual body of the house represented virtually by the passageways, doors and windows. The installation materializes in the projection plan of the Galateca gallery walls, in the same plan and time, the voids of the vernacular domestic spaces from the beginning of the 20th century, the voids of the 15th-17th century cave spaces, along with the filomuro openings specific to the contemporary language. The result is a dynamic virtual plan, driven by the imagination, in the interpretation of the student architects, as a re-experimentation of the human scale, starting from the textile body. (a re-experimentation of the scale of voids studied in situ during the Elements, and d_ÎN PIATRA workshops) The confectus body or the ready-made body, the worn body is ultimately the volumetric projection of man, with its fluidity or rigidity, with the silhouette of the times from which it comes, with its own ability to cross the planes.

CORPUS CONFECTUS or the worn body, is a thematic finish… of the exhibition until IN WHITE CANVAS, an opportunity to discuss the body we create, from dreams, illusions, projections, in dynamic or static forms in the space of the Galateca Gallery. Three guests in the dialogue brought complementary poses of this body… be it the body that changes its scale and volume from Octavian Neculai’s performances, or the silhouettes distorted by dreams and overexposure in Alexandru Crisan’s photographs, or the materialized one, hidden in the physical geometries of old textiles by fashion designer Adina Grapă. The architecture, scenography and design held a visual dialogue with time for one evening… none of them of a specific time, migrating over the reality of a period. Corpus Confectus departed from the reality of the old traditional costumes, a port with its integrity, in the decline of place, time, and in the face of the loss of meanings, the meaning of the whole for several decades. He is the exponent of some textile realities that doubled the anatomical body, that endowed the limbs, the trunk with ritual attributes. An installation made up of the silhouettes of door and window gaps in vernacular architecture at real scale, 1/1 was the support of an application, bringing into question the reality of the different bodies we have and the play of acute permeabilities alters physical perception. The dialogue on the theme of the worn body challenged the guests to present and re-present their own imaginings, in the contemporary version. The present and the non-place allow us to see impossible bodies, or other realities of them.

In Octavian Neculai’s scenography, the shirts from the Banat region dress the actors Marius Manole and Rodica Lazăr, immortalized by Livia Visanescu. The shirts from the beginning of the century arrive on the stage at Bulandra, paradoxically in a show that does not see the light of day, and come to breathe, as hidden as in the last decades in a bridge, this time on the stage… the same invisible, white, like a rara avis, or like the age of childhood that she wears in the Blue Bird. Also in the world of performance, in the photographic vision of Alexandru Crișan, the textile body so suggestive, present, desired… ends up being diluted… on the stage of the National Opera, in Sacre du Printemps, in a dance of bodies that cease to have anatomical corporeality or textile presence. and end up being only dynamic bodies in dissolution. From the reality of contemporary China, the same textile body, only a polychrome shadow remains, in the emblematic red, black and white triptych. Last, re-created by Adina Grapă, we see how the old beds or scraps travel from the heart of Romania to Paris and back, taking the form of MaraMukiMono. Although originally thought in a geometry of a single sheet with specific routes, the flatness of the blankets is changed, in volumetric bodies that dress the man in floral, vegetal or geometric patterns. The worn body speaks in this suite about a fantasy of the artists, to give the human body another scale, not only to play with the settings, the backgrounds, but to alter an intimate, personal certainty, mirroring the fascinating metamorphoses in spirit or appearance .

Visual excerpts from:

Octavian NECULAI, scenography and costumes for the Blue Bird, photographs by Livia Vișanescu;

Alexandru CRISAN, selection of photography works: Sacre du Printemps, on stage at the Romana Opera, The Disappearance of Ms. D, Abduction;

Adina GRAPĂ, fashion design, excerpts from the MaraMukiMono collection.

Program

Galeria Galateca, Bucuresti, ROMANIA